Despre mine

Fotografia mea
*** Sunt un simplu om...o medie intre ce au altii de spus despre mine si media intre ce cred ca sunt si ce as vrea sa fiu. Cred ca , la final, oricine ajunge sa isi dea seama ca nu stie cu adevarat cine este. Asta nu e relevant, conteaza ceea ce facem atat timp cat inca mai suntem aici si vrem sa fim CINEVA ***

18 ianuarie 2012

O poveste de viata

Voi scrie, si va rog sa nu mi-o luati in nume de rau. Sunt om, si traiesc printre oameni.Sunt romanca si nu sunt nici rasista, nici xenofoba, nici antisemita. Doar ca memoria mea nu se poate reseta.
Copil fiind, am avut o prietena. Am impartit de mici jocurile in fata blocului, papusile, cartile si...mostenirea culturala. Pentru ca ea era de etnie maghiara, invatam impreuna si limba maghiara. Cu caiete, carti si vocea placuta a mamei ei. Imi placea cum suna aceasta limba, si am invatat cu drag, atat cat sa inteleg. De ce? Pentru ca era singurul lucru pe care nu il imparteam, si parca ceva era neclar pentru noi. La cativa ani dupa revolutie, prietena mea s-a mutat cu familia in Ungaria. Ne-am despartit cu sufletul greu, cu speranta ca ne vom revedea curand.
Aveam aproape 12 ani. 12 ani atunci nu echivaleaza cu varsta de 12 ani acum. Am plecat impreuna cu parintii mei si sora mea spre Ungaria. Urma, printre altele, sa sarbatorim ziua mea acolo, cu prietenii nostri, pe care nu ii mai vazusem de la plecarea lor. Ajunsi in vama Bors, la granita maghiara, vedeam din masina granicerul cum clatina din cap si spunea "nem". Puteam intra in Ungaria, dar nu mai puteam pleca inapoi in Romania. Implineam 12 ani pe teritoriul Ungariei si nu mai puteam figura pe pasaportul mamei mele. Nimeni nu se gandise la acest lucru, paradoxal, tatal meu fiind in general o persoana foarte riguroasa. Am fost nevoiti sa ne intoarcem in Romania, pentru a fi lasata "la vatra" pana la obtinerea documentelor.
Am ramas la Salonta, la niste buni prieteni, pana se va intoarce tata dupa mine. O familie deosebita, ea de origine maghiara, el roman. Au doua fete, frumoase de pica, cu un debit verbal uluitor, atat in limba maghiara cat si in limba romana. Fiind mai mari decat mine, mult mai mari, studente, m-au adoptat instantaneu. Sederea mea acolo s-a prelungit doua saptamani, pasaportul nu se mai elibera, desi era o urgenta :)
Intr-o zi minunata din acea vara, am mers la magazin sa iau paine. Am intrat in alimentara respectiva, am spus politicos "Buna ziua" si am rugat una din cele doua doamne vanzatoare care discutau detasat in limba maghiara sa imi dea patru paini. Mi-a aruncat o privire peste umar si apoi a continuat discutia, nu inainte de a-mi arunca in zeflemea un "Nem tudom!" frumos articulat si cu dictie perfecta. M-am gandit ca am vorbit prea incet, dat fiind faptul ca a spus ca nu intelege, asa ca m-am indreptat pe langa tejghea, pana in fata raftului cu piine, si am repetat politicos cererea. De aceasta data, "nem tudom"-ul a fost insotit de o avalansa de cuvinte furioase, in limba maghiara, insotite de grimase pe masura. Acum, cand imi amintesc, imi vine sa rad. Atunci, era de plans, caci m-am pierdut, am murmurat un "Scuzati-ma" si am iesit cu capul in jos din magazinul in care mai intrasera intre timp 6-7 persoane. M-am simtit penibil, imi era o rusine teribila, ma gandeam ca poate oamenii aia credeau ca am furat ceva de striga asa la mine. Am ajuns "acasa", unde stapanul casei tocmai ajunsese de la serviciu. Fara paine, normal. Am ingaimat ceva de genul ca n-am gasit alimentara, si-am taiat-o din bucatarie. Am auzit apoi usa de la intrare inchizandu-se. Plecase el la alimentara.
Si s-a intors. Imi facuse dreptate, caci il informase una dintre acele persoane, care era ii vecin, despre intamplare. Nu am savurat triumful, caci in alimentara aia n-am mai calcat, de jena de a nu fi condamnata pentru perdaful pe care l-or fi luat vanzatoarele.
Intr-un final, am ajuns si eu in Ungaria. Datorita autoritatilor romane, nu atunci, ci dupa inca doua saptamani, si dupa inca doua drumuri, dus-intors, si doar cu tatal meu.
Prietenii nostri locuiau la casa. O curte plina de flori, zeci de copii se adunau in strada, cu bicicletele, rolele sau pur si simplu inarmati cu hohote de ras. Am mers si noi doua. Eu, cu o oarecare teama, deoarece experienta cu vanzatoarele era proaspata in mintea mea. Am avut grija sa nu spun nimic, pentru a nu crea divergente. S-a demonstrat ca ungurii de la ei nu-s de-acelasi lut cu ungurii de la noi. Dupa cateva minute de dezbateri, s-a decis unanim sa se mearga acasa la unul dintre prietenii amicei mele, pentru o mica petrecere. Eu i-am zis ei c-o astept acasa. Bineinteles, dupa traducere, stupoare generala si vacarm. Era inadmisibil. Asa ca am mers cu ei. Atunci. Zi de zi dupa aceea. Cam a doua zi, i-au inaintat prietenei mele o lista cu expresii, pe care sa le-o traduca in limba romana. Si au invatat acele cuvinte. Toti. Si incercau sa mi se adreseze folosind limba mea. De ce? Pentru ca si eu stiam cate ceva pe limba lor? Poate pentru ca eram copii. Poate pentru ca ura si rautatea nu patrund in inima celor care nu le cunosc. Poate pentru ca au fost educati ALTFEL. Parintii lor m-au primit cu bratele deschise, si la plecare au venit special sa isi ia "La revedere". In romaneste. In plimbarile noastre, imi dadeau pe rand bicicleta lor, mergand pe jos pe langa mine. Radeau de mine cu drag cand n-am stiut ca trebuie sa pun efectiv banii intr-o cutie, pe o masuta, si sa iau ce imi trebuie din magazin, daca vanzatorul nu era pe acolo...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu ezitati sa va expuneti parerea, viata e scurta:)

CAUT